Proprietățile mecanice ale refractarilor includ rezistența la compresiune, rezistența la încovoiere, rezistența la uzură și fluarea la temperaturi ridicate.
Rezistența la compresiune se referă la sarcina finală pe care o poate suporta refractarul pe unitate de suprafață fără a fi deteriorată la o anumită temperatură. Rezistența la compresiune a refractarilor este împărțită în rezistență la compresiune la temperatură normală și rezistență la compresiune la temperatură ridicată.
Rezistența la flexiune se referă la stresul maxim la îndoire pe care îl poate suporta un specimen de bandă de refractar cu o anumită dimensiune pe un dispozitiv de îndoire în trei puncte, cunoscut și sub numele de rezistență la flexiune. Rezistența la flexiune a refractarilor este împărțită în rezistență la flexiune la temperatură normală și rezistență la flexiune la temperatură ridicată.
Rezistența la uzură se referă la capacitatea materialelor refractare de a rezista la frecare, uzură și eroziune a obiectelor dure sau fluxului de aer. Rezistența la uzură a refractarilor depinde de compoziția sa minerală, microstructură, fermitatea lipirii particulelor, densitatea și rezistența materialului în sine
Fluirea la temperaturi ridicate se referă la deformarea plastică care apare atunci când refractarul suportă o anumită sarcină mai mică decât rezistența sa finală la temperatură ridicată. Deformarea va crește treptat odată cu extinderea timpului și chiar va distruge refractarul. Acest fenomen se numește fluaj. Fluirea la temperatură ridicată este un indice important al grinzilor refractare la temperatură ridicată
